“- Din Basarabia vă scriu,

Dulci frați de dincolo de Prut”,

Șopti un moldovean cu-n glas acriu,

Destăinuindu-i cerului ce l-a durut.

 

Dovedind, într-un sfârșit, priporul,

Se așezase pe un pisc de stâncă,

Și-n bezna aceea-l apucase dorul

Domolindu-se cu o mâhnire adâncă.

 

“- Unde mi-s frații? De ce ei au uitat de mine?”,

Se întreba el cu o voce cavernoasă,

“- Eu vreau să-i văd, durerea să mi-o aline,

Să scap de astă teamă și angoasă.”

 

Ședea el molcom, zărind distanțe împâclite,

Ce-l despărțeau de neamul dulce românesc,

Apoi se avântă cu mâinile golite,

Să-l caute așijderea cu-n aer bogdănesc.

 

Și căutând, mergând, amușinând tot ce cuprinde

Bărbatul se popri într-un moment fatidic,

Zărind pe-un om răzleț cu-n aer ce surprinde,

De parcă tot ce-a fost nu apărea veridic.

 

Basarabeanul fericit, cu-n zâmbet larg pe față,

Îl luă în brațe pe cel pierdut de-atâta vreme,

Pe când românul îl numi direct o nătăfleață,

Jucându-i renghiul și iscând probleme.

 

Cu-n aer spilcuit și părul platinat,

Se îngriji să nu se murdărească,

Apoi cu capul încăpățânat,

Ținu să plece, făr’ să se oprească.

 

“- Stai! Unde pleci? Tu ai ajuns la frații tăi acasă!”

Strigă șocat basarabeanul, proptindu-se de-un trunchi,

„- Te voi ospăta cu vin și c-o mâncare-aleasă

Și-mpreună nu vom mai cădea-n genunchi!”

 

 

„- Tu cine ești? Eu nici nu te cunosc.”

„- Cum cine sunt? Sunt frate peste Prut!”

„- Eu mă-ndoiesc, nici nu te recunosc,

Și nicio milă de la tine n-am cerut.

Eu nici nu știu cum de-am ajuns aici,

De parc-aș fi condus mașina în marșarier,

Pornesc acasă de prin locurile de-aici,

Nu mai doresc să fiu aventurier.

Te crezi cumva-ndrăzneț fratele meu?

Eu nu am frați, doar poate niște veri,

Tu pari în ochii mei ca un pigmeu,

Ce s-a trezit din vin abia alaltăieri.

Eu nici prin țara ta n-am fost,

Astăzi a fost o pură întâmplare,

Și să ne luăm la țanc nu are rost,

Și nici s-adulmecăm vreo contemplare.

Ce-a fost a fost și ce a fost nu va să mai existe,

Ba parc-ai prins un iz de rusofon,

Și tacă-ți pliscul, fă o dată liniște,

Nu te mai crede un vestit bufon.

Limba română îți va fi în veci străină,

Și nimeni-n țara ta nu va veni,

Căci este decrepită și haină,

Departe de cum drept s-ar cuveni.

Și nu mai dați năvala cu atâtea burse,

Venind la noi, făcând într-una tumbe,

La noi ajung doar spirite alese,

Și cred c-ajung de-acum atâtea vorbe.”

 

Atunci, basarabeanul nu-și plecă grumazul

Șontocăind, șoptind câte ceva pe-alocuri,

Cu-n aer demn și trist își înghiți amarul,

Adulmecând istoria din veacuri.