Frăția românească


“- Din Basarabia vă scriu,

Dulci frați de dincolo de Prut”,

Șopti un moldovean cu-n glas acriu,

Destăinuindu-i cerului ce l-a durut.

 

Dovedind, într-un sfârșit, priporul,

Se așezase pe un pisc de stâncă,

Și-n bezna aceea-l apucase dorul

Domolindu-se cu o mâhnire adâncă.

 

“- Unde mi-s frații? De ce ei au uitat de mine?”,

Se întreba el cu o voce cavernoasă,

“- Eu vreau să-i văd, durerea să mi-o aline,

Să scap de astă teamă și angoasă.”

 

Ședea el molcom, zărind distanțe împâclite,

Ce-l despărțeau de neamul dulce românesc,

Apoi se avântă cu mâinile golite,

Să-l caute așijderea cu-n aer bogdănesc.

 

Și căutând, mergând, amușinând tot ce cuprinde

Bărbatul se popri într-un moment fatidic,

Zărind pe-un om răzleț cu-n aer ce surprinde,

De parcă tot ce-a fost nu apărea veridic.

 

Basarabeanul fericit, cu-n zâmbet larg pe față,

Îl luă în brațe pe cel pierdut de-atâta vreme,

Pe când românul îl numi direct o nătăfleață,

Jucându-i renghiul și iscând probleme.

 

Cu-n aer spilcuit și părul platinat,

Se îngriji să nu se murdărească,

Apoi cu capul încăpățânat,

Ținu să plece, făr’ să se oprească.

 

“- Stai! Unde pleci? Tu ai ajuns la frații tăi acasă!”

Strigă șocat basarabeanul, proptindu-se de-un trunchi,

„- Te voi ospăta cu vin și c-o mâncare-aleasă

Și-mpreună nu vom mai cădea-n genunchi!”

 

 

„- Tu cine ești? Eu nici nu te cunosc.”

„- Cum cine sunt? Sunt frate peste Prut!”

„- Eu mă-ndoiesc, nici nu te recunosc,

Și nicio milă de la tine n-am cerut.

Eu nici nu știu cum de-am ajuns aici,

De parc-aș fi condus mașina în marșarier,

Pornesc acasă de prin locurile de-aici,

Nu mai doresc să fiu aventurier.

Te crezi cumva-ndrăzneț fratele meu?

Eu nu am frați, doar poate niște veri,

Tu pari în ochii mei ca un pigmeu,

Ce s-a trezit din vin abia alaltăieri.

Eu nici prin țara ta n-am fost,

Astăzi a fost o pură întâmplare,

Și să ne luăm la țanc nu are rost,

Și nici s-adulmecăm vreo contemplare.

Ce-a fost a fost și ce a fost nu va să mai existe,

Ba parc-ai prins un iz de rusofon,

Și tacă-ți pliscul, fă o dată liniște,

Nu te mai crede un vestit bufon.

Limba română îți va fi în veci străină,

Și nimeni-n țara ta nu va veni,

Căci este decrepită și haină,

Departe de cum drept s-ar cuveni.

Și nu mai dați năvala cu atâtea burse,

Venind la noi, făcând într-una tumbe,

La noi ajung doar spirite alese,

Și cred c-ajung de-acum atâtea vorbe.”

 

Atunci, basarabeanul nu-și plecă grumazul

Șontocăind, șoptind câte ceva pe-alocuri,

Cu-n aer demn și trist își înghiți amarul,

Adulmecând istoria din veacuri.

Advertisements

Got something to say? Try to be nice!

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s